Manastirea Dragomirna

Manastirea Dragomirna este un complex monahal fortificat construit intre anii 1602-1609 de catre mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei, fiind situata in satul Mitocu Dragomirnei, comuna Mitocu Dragomirnei, în apropierea padurii cu acelasi nume, la o distanță de 12 kilometri nord de municipiul Suceava.

În secolul al XVI-lea, pe locul unde se întinde astăzi satul Mitocu Dragomirnei și Manastirea Dragomirna erau niște vechi seliști pustii, satul Dragomirești și locul pustiu Ungurașii. Printr-un uric din 24 februarie 1587, domnitorul Petru Șchiopul i-a dăruit diacului Ilie Crimcovici siliștea Ungurașii, aflată pe apa Sucevei, in semn de rasplata pentru ajutorul oferit domnitorului în lupta cu năvălitorii cazaci.

Diacul  Ilie Crimcovici, fiul negustorului Ioan Crimca din Suceava și al cneaghinei Cârstina,  s-a călugărit la Manastirea Putna cu numele de Anastasie și a fost hirotonit preot la scurtă vreme. Ca urmare a meritelor sale cărturărești și duhovnicești, a primit titlul de arhimandrit (1588) și a fost numit, la cererea voievodului de atunci, ca egumen la Manastirea Galata, unde a format o obște bine organizată, cu ucenici buni.

După intrarea în Moldova a lui Mihai Viteazul (iunie 1600), arhimandritul Anastasie Crimca este numit în scaunul de episcop de Rădăuți, iar la 19 iunie 1600 el îi făgăduiește credință noului domnitor.

După destrămarea unirii și revenirea în țară în septembrie 1600 a domnitorului Ieremia Movilă și a celor trei episcopi ce l-au însoțit, Anastasie Crimca s-a retras din scaun la moșia sa Dragomirești, unde se afla o așezare monahală mai veche. Împreună cu rudele sale, marele logofăt Lupu Stroici și fratele acestuia, marele vistiernic Simion Stroici, fostul episcop Anastasie Crimca a zidit o biserică mică, din piatră, în cadrul schitului mai vechi, din lemn. Biserica avea hramul Sfinții Enoh, Ilie și Ioan Evanghelistul și a fost sfințită în anul 1602.

Manastirea Dragomirna este menționată pentru prima dată într-un document din 4 septembrie 1605 prin care a primit danii de la marele logofăt Lupu Stroici. Într-un document din 20 August 1616 se menționează faptul că biserica cea mică a fost ctitorită de mitropolitul Anastasie Crimcovici, de marele logofăt Lupu Stroici și de soția lui, Pascalina. Urmașii logofătului Stroici menționau la 22 August 1641 că mănăstirea a fost construită de Lupu Stroici și de mitropolitul Anastasie Crimca.

Anastasie Crimca a revenit la conducerea Bisericii Ortodoxe din Moldova mai întâi ca episcop de Roman (1606-1608) și apoi ca mitropolit al Moldovei, cu reședința în Suceava (1608-1617, 1619-1629). Însuflețit de dorința de a mări vechiul schit de lemn, Anastasie Crimca a zidit biserica mare a Manastirii Dragomirna, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, una dintre cele mai de seama creații arhitectonice ale Evului Mediu românesc, finalizată și sfințită în anul 1609.

În calitate de ctitor, mitropolitul a dăruit Mănăstirii Dragomirna satul Dragomirești, precum și numeroase odoare: două epitafuri lucrate cu fir de aur și argint (unul care reprezintă Adormirea Maicii Domnului a fost donat în 1612 și un altul care reprezintă Punerea în Mormânt a Mântuitorului, care a fost donat în 1626), o cruce din lemn de tisă cu o ferecătură în filigram de argint aurit (în 1624), un pocrovăț înfățișând Împărtășirea Apostolilor cu vin (nedatat, dar purtând numele lui Anastasie Crimca) și cărți bisericești. Multe dintre acestea s-au pierdut în timp ca urmare a vremurilor vitrege prin care a trecut mănăstirea.

Ca urmare a vremurilor tulburi din primele decenii ale secolului al XVII-lea, în anul 1627 domnitorul Miron Barnovschi-Movilă (1626-1629, 1633) a înconjurat Biserica Pogorârea Sf. Duh cu ziduri de apărare masive și înalte. Mănăstirea a căpătat astfel aspectul unei fortărețe, având la colțuri patru turnuri de apărare, iar la mijlocul laturii sudice un turn-clopotniță înalt, pe care s-a amplasat o pisanie. Împrejmuirea mănăstirii s-a făcut cu binecuvântarea mitropolitului Anastasie Crimca. De asemenea, a fost construită și trapeza.

Mitropolitul Anastasie Crimca a murit în anul 1629, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii Pogorârea Sf. Duh, sub o lespede de piatră fără nicio inscripție. Neinscripționarea pietrei de mormânt este atribuită de unii autori vremurilor tulburi care motivau un asemenea gest de discreție.

Domnitorul Miron Barnovschi-Movilă nu a reușit să termine lucrările la mănăstire. Astfel, egumenul mănăstirii vindea la 9 august 1635 un sat pentru 350 lei pentru finalizarea lucrărilor de construire a mănăstirii findcă este neterminată de Barnovschi vodă.

În primele decenii ale secolului al XVII-lea, Manastirea Dragomirna a reprezentat un puternic focar de cultură românească, aici copiindu-se cărți religioase împodobite cu miniaturi.

În decursul timpului, Manastirea Dragomirna a trecut prin încercări grele, fiind jefuită de mai multe ori de năvălitorii străini. Astfel, în mai 1653, a doua zi după sosirea la Cetatea de Scaun a Sucevei, cazacii lui Timuș Hmelnițki au atacat Dragomirna, au furat toate podoabele de preț atât ale mănăstirii, cât și ale boierilor care se refugiaseră acolo, și au violat femeile și fetele adăpostite în mănăstire. Câțiva ani mai târziu, la 2 octombrie 1658,  Manastirea Dragomirna a fost jefuită de tătari.

Manastirea Dragomirna a fost reparată în secolul al XVIII-lea, înaintea anului 1762. Într-un document din 25 Octombrie 1762, biv vel vistierul Filip Catargiu declară că “din treacirea anilor și din venirea vreamilor, ramăind parăsită și stricată, viindu la cea mai de prea urma rasapă și stricare”, biserica a fost făcută “iarăș după cum au fostu” cu cheltuiala și osteneala sa.

Una dintre perioadele de înflorire a mănăstirii este considerată perioada 1763-1775 în care a viețuit aici ieromonahul Paisie Velicicovschi. Acesta s-a născut la 21 decembrie 1722 în orașul Poltava din Malorusia, în familia unui preot. A studiat la Academia duhovnicească din Kiev (1735-1739), apoi a rătăcit mai mulți ani pe la mai multe schituri și mănăstiri în căutarea unui duhovnic bun. În anul 1745 a trecut în Moldova, viețuind un timp la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnul, unde l-a cunoscut pe starețul Vasile de la Poiana Mărului. În vara anului 1746 pleacă la Muntele Athos și trăiește un timp în singurătate, în preajma Manastirii Pantocrator. Este călugărit în anul 1750 de starețul Vasile de la Poiana Mărului, aflat în trecere pe la Muntele Athos, și apoi este hirotonit ieromonah (1758). În vara anului 1763, starețul Paisie revine în Moldova de la Muntele Athos , împreună cu cei 64 de ucenici, și devine stareț la Manastirea Dragomirna.

În această perioadă, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a dăruit Manastirii Dragomirna în 1767 un policandru de cristal (expus astăzi în muzeul de la Dragomirna) și clopotul cel mare numit Zaporojanul, în greutate de peste 1.100 kilograme, care se află în clopotnița mănăstirii.

În ianuarie 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o în timpul conflictului militar dintre Turcia și Rusia (1768-1774), Imperiul Habsburgic a primit o parte din teritoriul Moldovei, teritoriu cunoscut sub denumirea de Bucovina. După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în anul 1775, localitatea Mitocu Dragomirnei a făcut parte din Ducatul Bucovinei, guvernat de către austrieci, făcând parte din districtul Suceava.

După ocuparea nordului Moldovei de către austrieci (1775) și impunerea de către aceștia din urmă a unor restricții cu privire la viața monahală (mănăstirile nu avea voie să aibă mai mult de 25 de călugări), Paisie Velicicovschi pleacă în octombrie 1775 cu cea mai mare parte a obștei la Mănăstirea Secu, iar în vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată la Mănăstirea Neamț. Acolo organizează obștea după rânduiala atonită și traduce din operele Sfinților Părinți. În perioada stăreției sale, obștea de la Mănăstirea Neamț ajunge la 700 de frați. Starețul Paisie Velicicovschi a murit la 15 noiembrie 1794 și a fost înmormântat în gropnița bisericii voievodale a Mănăstirii Neamț. Mai târziu, el a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă (1988) și apoi și de Biserica Ortodoxă Română (1992) cu numele de Cuviosul Paisie de la Neamț.

Autoritățile habsburgice au desființat majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Bucovina, trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri. Din cele zece mănăstiri și 13 schituri existente în Bucovina în acea perioadă, au rămas numai trei mănăstiri: Putna, Sucevița și Dragormina si Biserica Sf. Gheorghe din Suceava ca metoc al Mănăstirii Dragomirna. Celor trei mănăstiri rămase li s-a impus un număr maxim de 25 de călugări, care urmau să-și continue activitatea monahală după noul statut al mănăstirilor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea in biserica Manastirii Dragomirna s-a adus și montat catapeteasma lucrată în lemn și aurită (1613) a fostei mănăstiri Solca. Vechiul iconostas al Manastirii Dragomirna a fost dus în 1795 la Biserica Arbore, el aflându-se în prezent la Solca.

În partea de nord-vest a curții a fost construit în perioada 1843-1845 un nou corp de chilii. Din fostul corp se păstrează până astăzi doar temelia care se vede înaintea intrării în noul corp. De asemenea, tot atunci s-a supraînălțat cu un etaj turnul clopotniță. Clădirea egumeniei și paraclisul Sf. Nicolae au fost reparate în 1846.

Prin decretul nr. 1176 din 1904, Consistoriul arhiepiscopesc al Mitropoliei Bucovinei și Dalmației a declarat Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava ca mănăstire independentă, scoțând-o din administrarea Mănăstirii Dragomirna.

În urma Decretului 410/1959, s-a admis ca în mănăstiri să rămână numai monahiile care au peste 50 de ani și monahii de peste 55 de ani. Prin dispoziția mitropolitului Iustin Moisescu, Manastirea Dragomirna a devenit în anul 1960 mănăstire de maici.

În perioada 1961-1976 s-au efectuat ample lucrări de restaurare a Manastirii Dragomirna și anume:

• rostuirea zidurilor bisericii mari, îndepărtarea tencuielilor de pe fațadă și de pe pereții pridvorului, refacerea acoperișului în forma sa originară, refacerea pardoselilor de piatră și completarea ancadramentelor de la uși și ferestre;
• completarea și acoperirea zidului de incintă și refacerea drumului de strajă;
• îndepărtarea unui etaj adăugat ulterior la turnul clopotniță;
• rostuirea zidurilor de la turnurile de apărare și refacerea acoperișurilor;
• refacerea pardoselilor de piatră și completarea ancadramentelor de la ușile și ferestrele sălii gotice;
• refacerea corpurilor de chilii dinspre vest și nord;
• restaurarea bisericii din cimitir;
• construirea unui nou paraclis cu hramul Nașterea Maicii Domnului.

Complexul de artă medievală de la Dragomirna a fost reabilitat în anii 2010-2012, prin care s-au refacut componentele artistice și s-au edificat construcții noi pentru modernizarea infrastructurii conexe.  Stratul pictural a fost curatat, consolidat și stabilizat, eliminându-se intervențiile anterioare neglijente de repictare și a reparațiilor care acopereau porțiuni din zidărie și pictură;

• restaurarea catapetesmei prin lucrări de conservare-restaurare a structurii de rezistență din lemn, operații de conservare-restaurare pentru policromie plană, sculptată, traforată și operații de conservare-restaurare pentru icoane;
• construirea unui punct de informare turistică în incinta mănăstirii, pe latura sudică.

Cauta in formularul de mai jos si descopera oferte ieftine de cazare in apropiere de Manastirea Dragomirna:

» cu masina persoanala: Bucuresti – Buzau – Focsani – Bacau – Roman – Falticeni – Suceava – com. Mitocul Dragomirnei – Dragomirna
Sau:
Gura Humorului – Frasin – Manastirea Doroteia – Manastirea Moldovita – Manastirea Sucevita – Manastirea Putna– Manastirea Bogdana (Radauti) – Manastirea Dragomirna – Suceava.